Pe cămilă, prin Tunisia

Descriere

Când eram adolescentă, mama – ca orice mamă de adolescentă – mă mustra mereu că stau cocoșată. „Parcă ești o cămilă!” – îmi spunea, cu iubire, lovindu-mă ușor cu palma peste spatele curbat, pentru a-mi obliga pieptul să iasă înainte. De atunci, cămilele mi-au devenit foarte dragi. Le simțeam ca pe niște „rubedenii” îndepărtate, de care mă leagă fire neprevăzute, și în fiecare călătorie a mea în spații exotice căutam să mă „întâmplu” în preajma blândelor „corăbii ale deșertului”, să le mângâi pe...